De ce să mergem la biserică? În fiecare duminică mulți oameni merg la biserică, dar unii dorm, alții sunt implicați în alte activități etc. Deoarece avem doar două zile de odihnă, spun unii, de ce trebuie să petrecem o parte din timpul nostru liber la biseric? Iată câteva scuze: „Mă plictisesc la biserică, căci serviciile se repetă, știu ce va urma; mai bine dorm, căci lucrez greu toată săptămâna”. În biserică există activități care se repetă, dar este viață. Biserica este Trupul lui Hristos. Viața de zi cu zi este structurată într-un fel de ciclu: mâncăm, bem, muncim, dormim și alte activități; acestea pot deveni plictisitoare dacă nu ne bucurăm de viața de zi cu zi trăind cu scop. Timpul petrecut la biserică este un timp în care cântăm, ne rugăm, învățăm Cuvântul lui Dumnezeu, avem părtășie, întâlnim prieteni, facem cunoștință cu alți oameni, ne spunem problemele unii altora, mulțumim lui Dumnezeu pentru încă o săptămână de viață etc.
Mergem la biserică pentru a zidi relații cu Dumnezeu și cu alții. Mulți oameni merg din obligație, ca un ritual și de aceea mersul la biserică devine o rutină plictisitoare. De fapt, întâlnirea de la biserică este o întâlnire cu Dumnezeu și cu oamenii și aceasta schimbă perspectiva strângerii noastre laolaltă. Absența de la întâlnirile bisericii motivată cu diferite scuze, de exemplu: „Sunt obosit!”, arată că am o problemă determinată de egoism.Am ales să scriu acest articol deoarece săptămâna trecută, când am fost în Siberia, am stat de vorbă cu două persoane, care mi-au spus cu tristețe că băieții lor nu mai doresc să vină la întâlnire, fiecare cu scuzele lui.
O altă scuză este aceasta: „De ce să mă duc la biserică? Acolo îmi cer bani….” Dacă aleg să mă implic în vreun grup de adolescenți, tineri, adulți, această implicare costă timp și bani. În orice implicare este nevoie de timp, sacrificiu, bani, dar implicarea înseamnă părtășie, oportunitate de-a influența viața altora. Cu fiecare decizie pe care o luăm zilnic, trebuie să investim timp și bani, fie că este vorba de plăcerile noastre sau de slujire. Domnul Isus ne spune în Predica de pe munte: „Strângeți-vă comori în cer… Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Matei 6:20-21). Implicarea noastră în lucrurile care rămân veșnic, arată dragostea noastră față de Dumnezeu și de oameni.
Nu putem spune că vom trăi veșnic pe acest pământ deoarece nimeni nu este sigur de zilele lui. Viața este un dar de la Dumnezeu. „Toate zilele noastre sunt rânduite mai înainte de a fi fost vreuna din ele” (Psalmul 139:16). Dumnezeu este Acela care hotărăște zilele vieții noastre. El ne-a creat într-un mod unic pe fiecare dintre noi, cu daruri diferite și El hotărăște ziua nașterii și lungimea zilelor vieții noastre. Deci fiecare zi din viață este un dar de la Dumnezeu.
O altă scuză a unora care nu merg la biserică este aceea că acolo sunt mulți ipocriți. Ipocriți sunt aceia care se arată buni câteva ore duminica la adunare, dar sunt la fel ca ceilalți oameni în timpul săptămânii. Din aceasta s-ar deduce că nu este necesar să merg la biserică dacă viața mea nu este schimbată. Viața nu se schimbă printr-o activitate (mersul la biserică), ci activitatea respectivă arată că m-am întâlnit cu Domnul Isus, L-am primit ca Mântuitor, am fost iertat de păcate și Dumnezeu lucrează în viața mea. Potrivit cu ascultarea mea de Dumnezeu și de Cuvântul Său mi se schimbă gândirea și comportarea. Toți aceia care Îl cheamă pe Domnul Isus ca Mântuitor experimentează nașterea din nou, care duce la o schimbare a gândirii și a faptelor. „Vă îndemn, dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească (o adevărată închinare). Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută și desăvârșită” (Romani 12:1-2).
Omul născut din nou prețuiește îndurarea pe care Dumnezeu i-a arătat-o și lasă Cuvântul Lui să îi modeleze gândirea și să-l direcționeze în viață. Dacă suntem ipocriți înseamnă că nu ascultăm de Cuvânt. Dacă nu ne lăsăm călăuziți de Cuvânt și de Duhul Sfânt, care ne transformă viața, putem deveni ipocriți. Totuși, aceasta nu este o scuză să nu mergem la biserică unde este predicat Cuvântul lui Dumnezeu, iar părtășia și grija pe care trebuie să ne-o purtăm unii altora ne implică la responsabilitate.
Alții aduc o altă scuză: „Ne putem ruga și acasă, nu doar la biserică!”. Însă Cuvântul ne spune: „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune; să nu părăsim adunarea” (Evrei 10:24-25). Rugăciunea, studiul biblic, închinarea, părtășia sunt elemente esențiale ale vieții creștine. Rugăciunea și studiul biblic mă ajută să îmi cunosc poziția sau locul în biserică (trupul lui Hristos) și să îmi folosesc darul; nu pot spune că nu am nevoie de adunarea bisericii. Discutând mai mult cu persoanele care mi-au împărtășit durerea că băieții lor nu mai vor să meargă la biserică, am înțeles că unul din acești părinți folosea aceleași scuze ca și băieții! Când nu înțeleg scopul părtășiei în biserică și îi critică pe credincioși sau îi acuză de ipocrizie, părinții de fapt îi fac pe copii să se întrebe: „De ce să mai merg la biserică?”. Nu mersul la biserică mă sfințește, dar mersul la biserică arată că am înțeles că fac parte din trupul lui Hristos și pentru trup fiecare mădular este important. Noi vrem să fim parte din ceea ce Dumnezeu a hotărât mai dinainte că este necesar pentru creșterea și dezvoltarea noastră spirituală.
Când părinții îi iubesc pe frați și pe surori, când copiii înțeleg că este o bucurie să ne vedem, să ne întâlnim, să învățăm, să ne rugăm, frecventarea bisericii devine un mod de viață care ne motivează să nu fim indiferenți unii față de alții, ci să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune. Mersul la biserică nu trebuie să fie rezultatul unei obligații, ci a unei dorințe sincere de-a ne închina lui Dumnezeu împreună cu familia, de-a avea părtășie cu frații și surorile din biserică, de a simți unii cu alții, a ne încuraja, ca să ne păstrăm încrederea în Dumnezeu și să ne facem fiecare partea noastră în Trupul Domnului Isus.
Îmi aduc aminte cu plăcere că, după ce L-am primit pe Domnul, alergam efectiv la biserică și abia așteptam să mă întâlnesc cu tinerii, să ne rugăm împreună și să avem părtășie la închinare; apoi să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune, prin participare. Învățătura biblică pe care o transmitem copiilor și exemplul pe care li-l dăm vor deveni pentru ei valori de prețuit, căci „noi nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului” (Evrei 10:39).